Avem nevoie de materiale RED?

Întrebarea pare retorică, dar răspunsul evident e greșit. Nu, nu ducem lipsă de materiale. Orice profesor de informatică are pe telefon cel puțin trei grupuri în care circulă fișe, subiecte, culegeri scanate, prezentări. Un drive comun al catedrei. Un stick cu „materiale bac 2019 final_v3”. Cantitatea nu e problema. Nu a fost niciodată.

Problema apare vineri la ora 6, când ai nevoie de zece itemi pe grafuri neorientate și deschizi PDF-ul primit acum doi ani. Nu știi cine l-a făcut. Nu știi dacă baremul e cel oficial sau unul refăcut de cineva pe genunchi. Găsești o greșeală și n-ai cui să-i scrii. Îl dai mai departe unui coleg și, teoretic, comiți o încălcare a drepturilor de autor, pentru că nimeni n-a spus vreodată ce ai voie să faci cu el.

Deci întrebarea corectă nu e dacă avem nevoie de materiale. E dacă avem nevoie de materiale care au adresă, licență și autor. Astea trei lucruri, împreună, sunt tot ce înseamnă RED. Restul e vocabular de proiect.

Adresa

Un material fără adresă stabilă e un material care se degradează la fiecare copiere. Ajunge în șase versiuni ușor diferite, fiecare cu greșelile ei, și nicio variantă nu e „cea bună”.

Adresă stabilă înseamnă trei lucruri banale: un URL care nu se schimbă, un număr de versiune scris pe material și un loc unde se publică erata. Am pus în subsolul fiecărei pagini din culegerea de informatică exact asta — titlul, versiunea, data. Când cineva îmi scrie că itemul 0473 are baremul greșit, pot să-l corectez și să spun public ce am corectat și când. Cel care a tipărit versiunea veche știe ce are în mână.

Efectul secundar e mai important decât pare: din momentul în care materialul are versiune, autorul nu mai poate fugi de el. Nu mai e un fișier aruncat într-un grup, e ceva ce trebuie întreținut.

Tot la capitolul adresă intră o decizie tehnică pe care aș repeta-o oricând: culegerea e un singur fișier HTML, fără server, fără cont, fără internet. Îl deschizi în orice browser, inclusiv pe calculatoarele din laborator care n-au mai văzut un update de la pandemie. Un material care depinde de o platformă e un material care dispare când platforma se închide sau când școala nu mai plătește licența. Am văzut suficiente astfel de dispariții cât să nu mai construiesc nimic pe nisip.

Licența

Aici e partea pe care majoritatea colegilor o sar, pentru că pare formalism juridic. Nu e.

„Gratuit” și „liber” nu înseamnă același lucru. Un PDF pe care ți-l dau pe WhatsApp e gratuit, dar nu e liber: nu ai dreptul să-l modifici, să-l publici pe site-ul școlii sau să-l incluzi într-o fișă a ta. Excepția pentru ilustrare în activitatea didactică din Legea nr. 8/1996 există, dar e mai îngustă decât crede lumea și acoperă folosirea la clasă, nu redistribuirea și adaptarea. Practic, tot ce facem zilnic în școală se petrece într-o zonă gri pe care o toleranță generală o ține în picioare.

O licență Creative Commons scoate materialul din zona gri printr-o singură propoziție. Am ales CC BY-SA 4.0: poți copia, adapta, tipări, folosi inclusiv comercial, cu două condiții — să spui cine e autorul și să distribui adaptarea sub aceeași licență. Nu e generozitate, e economie de timp. Nimeni nu trebuie să-mi ceară voie, iar eu nu trebuie să răspund la douăzeci de mesaje pe lună cu „da, sigur, folosiți”.

Partea „SA” — distribuire în condiții identice — e alegerea pe care o discut cel mai des. Înseamnă că un coleg care taie două unități, adaugă cincizeci de itemi și obține ceva mai bun nu poate să închidă rezultatul. E singura clauză care transformă un material într-un material care crește.

Autorul

Al treilea element e cel mai costisitor și singurul care nu poate fi automatizat: cineva își pune numele pe fiecare item și răspunde pentru el.

Concret, pentru culegerea de informatică asta a însemnat peste 6.000 de itemi din sesiunile de bacalaureat 2007–2026, plus itemi de antrenament, așezați în 23 de categorii de conținut și pe trei niveluri de dificultate. Fiecare item are indicii scrise pentru elevul care se blochează, nu doar răspunsul. Peste 2.200 au baremul refăcut pe puncte, ca să se vadă unde se pierd cele patru puncte, nu doar că s-au pierdut. Peste 2.000 au o implementare de referință care a fost compilată și rulată, nu doar scrisă frumos. Unde soluția depindea de o valoare concretă, valoarea a fost verificată prin execuție, nu dedusă din memorie.

Aici trebuie spus și ce nu e. Materialul a fost elaborat cu asistența unui model de limbaj și scrie asta pe el, în modulul de licență, alături de precizarea că răspunderea pentru conținut rămâne integral a mea. Nu pentru că mă obligă cineva astăzi, ci pentru că un profesor care primește un material are dreptul să știe cum a fost făcut, exact cum are dreptul să știe cine l-a scris. Un item generat și nerevizuit e o capcană pentru elev, iar diferența dintre cele două se vede doar dacă cineva a stat cu degetul pe fiecare rând.

Tot de asumare ține și adresa de erată. E scrisă în material, funcționează, iar sesizările venite de la profesori și de la elevi sunt cea mai bună formă de verificare pe care am găsit-o. Un material fără cale de întoarcere către autor nu e resursă deschisă, e doar un fișier.

Ce se schimbă efectiv la clasă

Nu vorbesc despre efecte de proiect. Vorbesc despre lucruri pe care le-am observat de când folosesc materiale construite așa.

Elevul care lipsește o săptămână nu mai depinde de caietul colegului. Planificarea la Python pentru clasa a IX-a, făcută pe programa în vigoare, are lecțiile legate direct de plan: 68 de ore, 8 unități, fiecare săptămână cu ora de teorie și ora de practică la un clic distanță. Elevul recuperează exact ce s-a făcut, nu aproximativ.

Un coleg care preia clasa la mijlocul anului nu mai reconstruiește nimic. Deschide planul, vede unde s-a rămas, deschide lecția.

La pregătirea de bacalaureat, filtrarea pe categorie și nivel înlocuiește căutarea prin patruzeci de PDF-uri. Iar când un elev întreabă „de ce e a și nu c”, există un răspuns scris, nu o improvizație de zece secunde la tablă.

Ce nu rezolvă

Ar fi necinstit să închei fără partea asta.

Un material deschis nu ține loc de profesor. Un item bine explicat nu învață pe nimeni singur; explicația e utilă doar după ce elevul s-a lovit de problemă. Am văzut destui elevi care citesc soluția și pleacă acasă convinși că știu.

Costul real nu e publicarea, e întreținerea. Să pui un fișier pe site durează cinci minute. Să-l ții corect trei ani, cu erată și versiuni, e o obligație pe care cei mai mulți nu o iau în calcul când anunță că „au publicat RED”. Un material abandonat la v1.0, cu greșeli semnalate și necorectate, e mai rău decât niciun material, pentru că arată ca ceva de încredere.

Și, evident, RED nu îmbunătățește un material prost. Îl face doar prost și liber. Licența nu e certificat de calitate, e doar permisiune.

Deci?

Da, avem nevoie. Nu de mai multe materiale — de mai puține, cu adresă, licență și autor. Un profesor care publică o singură fișă bine făcută, cu numele lui pe ea, cu o licență clară și cu o adresă unde poate fi corectată, face mai mult pentru breaslă decât o arhivă de două sute de PDF-uri anonime.

Cele două materiale despre care am scris aici sunt publicate sub CC BY-SA 4.0. Luați-le, tăiați din ele, adaptați-le. Dacă găsiți o greșeală, scrieți-mi — se corectează, cu versiune și dată.